fii prieten cu Dr.VET
  • Despre eutanasie

    Posted on September 7, 2013 by in Boli la animale

    Profesia de medic veterinar presupune ca cel ce o urmeaza sa fie un anumit tip de om, cu anumite calitati, cu o chemare speciala si cu o vocatie catre a cerceta, studia si iubi viata sub diferitele ei forme incercand, dupa puterile si competentele pe care le dobandeste, sa ajute, sa previna, sa vindece, sa protejeze, sa realizeze actiuni specifice, in limitele domeniului medical specializat pe care il imbratiseaza si in care activeaza. Acest lucru presupune ca medicul veterinar, prin educatia si specializarea sa, ajuta si oamenii si animalele si mediul.
    Eutanasia suporta numeroase definitii, fiecare dintre acestea insa conduc catre o singura rezultanta, terminarea vietii, moartea. Totusi, terminarea vietii, asa cum se regaseste in numeroasele definitii ale eutanasierii, trebuie sa se realizeze in mod uman, fara durere si stres.
    Pentru ca intreaga situatie actuala priveste eutanasia unor animale de mici dimensiuni, din mediul urban, ce sunt cunoscute ca potentiale animale de companie, solutiile umane si acceptate sunt limitate la eutanasierea cu ajutorul medicamentelor speciale, injectabile. Avand in vedere acest considerent esential, se poate trage usor concluzia ca, pentru realizarea eutanasierii din punct de vedere legal, este necesara asistenta si controlul unui medic veterinar profesionist, specializat. Asadar doar medicul veterinar specializat poate manipula si administra astfel de substante folosite in eutanasia animalelor.
    Si totusi, este eutanasia¬† doar o “manopera”, un mecanism aplicat inconstient, fara vreo alta influenta sau repercusiune? Este oare posibil sa nu pierdem din vedere corespondentele cu medicina omului si faptul ca de obicei, animalele de companie, ce sunt eutanasiate, au si stapan, iar medicul veterinar este in acelasi timp si “consilier psihologic” cu jumatate de norma?

    Adaugand ca trebuie sa luam in consideratie efectele emotionale pe care o astfel de procedura le poate avea asupra apartinatorului dar si transferul emotional si stresul suportate de catre medicul veterinar, putem oare sa plasam o astfel de persoana specializata in pozitia, sa zicem a “calaului” asa cum este el prezent, de exemplu in justitia din SUA, unde procedurile de indeplinire a unei sentinte cu pedeapsa capitala sunt indeplinite de o alta persoana decat medicul? Ii putem cere oare ca apoi sa fie din nou empatic, bland, cerebral si rabdator atunci cand va trebui sa consulte prietenul necuvantator al unui copil sau al unui varstnic?
    Oricat de mult ar putea interveni, la un moment dat, rutina zilnica si multitudinea de proceduri medicale indeplinite in decursul vietii profesionale, realizarea monotona a unor eutanasii seriate, a acelorasi animale ce sunt de fapt, subiectul principal al actului medical zilnic, pentru medicul veterinar specializat in asistenta medicala a animalelor de companie, ar putea avea, drept repercusiune, un stres emotional consistent. Este acest stres cuantificabil, luat in consideratie, recunoscut? Exista oare posibilitatea ca astfel medicul veterinar si profesia sa sa fie luate, in oarece masura, in derizoriu si coborata la nivelul unui, sa zicem, abatorist, unui prelucrator de piese pe linie?
    In plus, pe langa aspectele deja prezentate, astfel de manopere de terminare a vietii animalelor, pot ele reprezenta un progres sau o activitate medicala de performanta? Pot oare acestea sa reprezinte un model de dezvoltare profesionala sau emotionala, pentru profesionistii din medicina veterinara specializati in asistenta medicala a animalelor de companie?
    Este de asteptat ca fiecare medic veterinar profesionist, pana la elaborarea unui punct de vedere consensual la nivel de profesie, sa actioneze conform propriei constiinte, in functie de caz si avand in vedere caracterul liberal al profesiei de medic veterinar. Si daca se ajunge la un consens administrativ legal in privinta unei anumite solutii, ce priveste realizarea eutanasiilor, poate fi oare, aceasta solutie impusa medicului veterinar?

    In acest caz, daca manopera este simpla, repetitiva si nu necesita o specializare inalta, mai avem nevoie de medicul veterinar? De ce se mai consuma atata energie pentru educatia si specializarea lui? Putem oare sa ne folosim de un grup de profesionisti in domeniul medicinei veterinare si sa supunem apoi intrega profesie diferitelor dezbateri publice, politice sau de alta natura, expunand acesti oameni unor posibile interpretari si judecati, mai mult sau mai putin partinitoare sau aberante, emotionale sau sa ii implicam in diverse polemici si eventual sa fie folositi drept “tapi ispasitori”? In ce masura aceste aspecte au fost luate in consideratie si evaluate? Este posibil ca o decizie administrativa sa arunce o imagine proasta asupra unei profesii nobile si esentiale pentru existenta lumii moderne in care traim?

    De Dr. Daniel Lescai

    Doctor in Medicina Veterinara